Fragment din Catalogul expoziției de pictură Ilfoveanu “Alb”, AnnArt Gallery, București, 2013

(…)“Gama cromatică specifică lui Sorin Ilfoveanu nu a fost niciodată exuberantă sau violentă, ba dimpotrivă, cu o sobrietate nobiliară, roşul englez, siena naturală sau ocrul auriu au incadrat mai mereu figuri hieratic-melancolice cu piele smeadă, in contururi inchise, apropiate de negru. Precum misterioşii pictori catalani, indrăgostiţi de roşurile şi ocrurile galben-aurii obţinute natural – din pămanturi şi poate, din rădăcini sau alte mistere ale naturii, artistul şi-a dedicat o bună parte din existenţă investigaţiei acestor tonuri, realizand numeroase variaţiuni de portrete (om singur, om cu pasăre, om cu animal sau cuplu) şi peisaje, in care freamătul reţinut şi grav al pămanturilor sonorizează simfonic o atmosferă atemporală, pregătită pentru eternitate.

O proză a deznădejdii solemne bântuie discret aceste figuri incremenite, sedimentate pentru totdeauna in mintea celor care ştiu să le privească. In cazul de faţă, putem afirma că memoria creează stilul, il face viu, iar stilul influenţează memoria pe termen lung. In cursul citirii imaginilor, privirea se amestecă in mod inexplicabil cu amintirea despre ceva asemănător sau cvasi-cunoscut, creand niste medalioane imaginare in care sunt gravate pentru totdeauna figurile inconfundabile ale animalelor şi personajelor ilfoveneşti.

In seria albă, componentele peisajului sunt amuţite, de asemenea eternizate. Cu foarte mici excepţii conotative (o biserică vădit ortodoxă sau o fantană cu cumpănă), acest loc ar putea fi situat aproape oriunde in zona sud-est europeană, cu climă temperată şi relief deluros. Cand redă aceste detalii, artistul le datează, dar am putea crede că ele sunt acolo dintotdeauna, de cand zona respectivă a inceput să fie locuită.

Desenul este pentru artist o metodă continuă de cunoaştere a naturii. Dincolo de tactil există privirea, iar inregistrarea “vedutelor” de pe fereastra unui atelier mansardat se petrece după scenariul consacrat al observaţiei realului şi a transpunerii sale pe pagina albă. Scriitura subiectivă a semnelor, incheiată apoteotic-nodal de semnătura cursivă, adesea devenită parte din autenticitatea lucrării, poate fi repetată la infinit şi niciodată nu este la fel.

Personalitatea profundă şi reţinută a artistului transpare din armonia desăvarşită, uneori ascetică, alteori eterică din picturile sale noi. Retragerea in atelier, lucrul zilnic şi tenace, timpul acordat meditaţiei şi lecturii, respectul pentru materie şi materialele de lucru, ordinea poetică a pupitrului de desen ii conferă acestuia o aură misterioasă şi incitantă de clasic modern al timpurilor noastre”…

Fragment din Interogațiile metafizice ale artistului, Cartea „Sorin Ilfoveanu Atelier 1995-2010”, Editura U.N.A.R.T.E. și Asociația pentru Artă Ilfoveanu, 2011

(…) Pânzele lui Sorin Ilfoveanu sunt dominate de reprezentări care iau în considerare atracția umană pentru schimbarea aparențelor.

Femeia din creația artistului trimite spre tinerețe și mister, spre matricea energiilor și reveria perioadei de gestație. Chipul și trupul ei caută trăirilele materne, artistul urmărind normalizarea bioritmurilor ori depășirea dizarmoniilor din timpul gestației. Visul intrauterin – parcă inspirat de acela al lui Salvador Dali – este obsesiv și se conjugă cu experiența reală din timpul gestației. Invocarea păsării în locul fătului exprimă o perspectivă pozitivă: ea e mesajul voinței divine. Numeroasele conotații erotice par să reflecte eternitatea, originile, vocația maternală a femeii. Ca orice visător incurabil, Sorin Ilfoveanu revine mereu la geneză, la o ea-simbol, la mama ca expresie a vieții. E în aceste reprezentări o încercare de a deriva inderivabilul, o psihologie ce vrea să probeze natura omului în complementaritatea ipostazelor sale. În asemenea ocazii, artistul dezvăluie importanța culturii interioare.

Văzută în diversitatea manifestării sale, femeia din pânzele artistului este în primul rând simbolul dragostei. Îi este denunțat comportamentul sexual ambivalent, seducție și refuz în acelasi timp. Ea apare ca o ființă firavă și rezistentă totodată, idee-materie a fertilității și a sexualiății, capabilă de contradicții și confruntări. Invocația maestrului dă o mare speranță prin curajul stilizării trăsăturilor socotite tabu, prin ironiile și libertatea de construcție a propiului dialog cu moștenirile arhaice. Amalgamând trasăturile spiritului și sufletului, artistul conferă un farmec aparte creațiilor sale. Libertatea liniilor fiecărui desen face posibilă dezvoltatea împreună a trecutului și viitorului. Nu oricum însă, ci în funcție de filosofia și crezul său; în funcție de apropierea elementelor neașteptate, pline de absurd, dar și de trăiri transcedentale.

Simplitatea stilistică este un mod de a fi al maestrului. Minuția și pasiunea pentru redarea visului cu ochii deschiși sunt însoțite de o știință și o plăcere a desenării simbolurilor. Grație unei profunde atracții pentru cunoașterea omului și a istoriei lui meandrate, Sorin Ilfoveanu recrează, în stilul său, câteva din marile teme ale culturii. El simte și conștientizează mișcarea ființei dinspre trecut spre viitor, dezvaluindu-i misterele spirituale în limbaje artistice îndelung exersate. Admirabila gramatică a formelor, arta desenelor maestrului Sorin Ilfoveanu animă un univers fără de început și fără de sfârșit.

Fragment din cartea “Sorin Ilfoveanu, Desene (1994-2007)” , Editată de Asociația pentru Artă Ilfoveanu, 2008

Că opera pictorului Sorin Ilfoveanu are drept semn distinctiv asumarea conștientă a unei anume asceze, este deja un fapt cunoscut. Aceasta conferă invidualitate nu doar tablourilor, ci întregului demers creator. La o primă și, prin forța împrejurărilor, superficială privire, asceza pare a ține expresia plastică propriu-zisă. Totuși miza restrângerii de buna voie a instrumentarului expresiv este cu mult mai mare, iar ecuația comunicarii prin imagine, infinit mai complexa. A vorbi despre esențializare, având tablourile lui Sorin Ilfoveanu în minte și desenele sale recente sub priviri, poate părea un exercițiu critic nu doar banal, ci de-a dreptul trivial. Și totusi, privindu-i operele cu ochii minții și cu cei trupești deopotrivă, începi să înțelegi sau să-ți amintești că pe suprafața albă, nevibrată, s-au sălășluit, în sens propriu, toate culorile, și că imaginea deșăvârșită este aceea care „glăsuiește” puțin sau tace.

Astfel încât, într-o primă etapa a receptării, privitorul este îndemnat să se concentreze doar asupra lumii semnelor, care singure suscită o taină ce nu poartă încă un nume, dar care se consumă în sensul unei neîndoioase deveniri. Cuvântului „taină” urmează a i se conferi aici un sens aproape religios, și nu are impotanță că religia a cărei prezențe o semnalează este, foarte probabil, una păgână. O lume este chemată la viață în tablourile lui Sorin Ilfoveanu. Pânzele, iată, par a fi împrumutat forma rezumativă în exces a desenului; … prin desen artistul se așază singur la izvoarele creativității, acolo unde adevărate lumi survin în sensul propriu al cuvântului; … în cazul desenatorului Ilfoveanu, operația transmutatorie începută demult în atelierul pictorului, e dusă mai departe, către acea limită în care vizibilul întâlnește invizibilul, iar sensibilul se învecinează cu inteligibilul; … prin mijlocirea desenului, a semnului-esență, Sorin Ilfoveanu atrage în câmpul expresiei plastice o bogație de idei, de metafore și secvențe rituale, toate evoluând fastuos, sub semnul unei comunicări de-o maximă generozitate”.

Cele două tipare mistice, cel consacrat și cel personalizat, acesta din urmă sedimentat în adâncul cupei, refuză încă să se suprapună deplin. Și, probabil că, niciodată nu vor coincide în totul, căci atunci rolul artistului s-ar restrânge drastic. Din creator, el ar deveni un simplu ilustrator. Dar care sunt ciclurile? Ce nume poartă? Știu că în atelierul maestrului Ilfoveanu plămădirea lor continuă. Din acest motiv, numirea s-ar putea vădi superfluă. Le voi înșira, totuși, sec, pentru că pe această cale, aidoma unui Mercator al uneia dintre nenumăratele hărți ale imaginarului – anume aceea pe care am fost invitat s-o explorez – să pot trasa, cu aproximația de rigoare, țărmurile și reliefurile unui tărâm aflat în deplină stăpânire și, aș adăuga, în „deplină plămădire» a maestrului Ilfoveanu: Desene holbeiniene (1999), Erotika Biblion (1996-2006), titlu care ar putea fi tălmăcit prin sintagma Erotică livrescă, Fragmentarium (1999-2006), Fric (2002), Nașterea (2004), Festastulorum (2004), Baladă pentru Sara (2001), Vânătorile (2004-2006), Bacante (2001-2004), Bucolicele (2001-2006), Saturnalii (1999-2001-2004), Peisaje din Rădești (1998-2000), Vânzătorii de flori (2000-2004), Hierofant (1998-2002), Omul cu pisica (2001-2003-2006), Metamorfoze (2001-2004), Botezul (2004), Peisaje din Enisala(2006), Păsărarul (1997-2004), Tobit (2006), Baia (2006), Obiecte (1990-1994), Anabasis (1997-2000), Omul cu capra (2000-2006). Corespondentul acestora în operă trebuie căutat în timpii creației, sălășluiți în mintea artistului, dar și în simțul său tactil, în degetele fremătătoare care țin creionul, același pe care maestrul Ilfoveanu îl înfățisează uneori în desene, ca pe o emblemă a creației.

Pare la fel de firesc să descoperi personajele imaginate de maestrul Ilfoveanu în rolurile prescrise de Ștefan Agopian, pe cât este de firesc ca, ajungând în Spania, să te pomenești spectator al unei coride. Și mai cred, a decoperi între text și imagine o afinitate în plus: lumea cuvântului și lumea imaginii par să se fi sustras condiționărilor spațiale. Cum personajele scriitorului acționează mai mult prin forța cuvântului, care le propulsează în faptă, și nu prin descrierea amănunțită a faptei, se ceează, în timpul lecturii, efectul unei ciudate aspațialități. Aceeași pe care ne-o sugerează personajele din desenele maestrului Ilfoveanu. În libera lor evoluție, ele se livrează doar pe sine și, prin această nemijlocire dizolvă sentimentul distanței . Realitatea „lui acolo” este abolită. Doar ideea „de aici”, contează și, pentru a o face acut prezentă, construcția umană se întinde în unele dintre desene -aidoma unei punți-, din margine în margine de coală, înghițind, practic, spațiul evoluției sale.

Fragment din cartea Ilfoveanu/Grife/Bark Blazer/, Editura Victor B Victor, 2002

(…) Pictorul desenează cu o splendidă simplitate, cea venită din uitarea de sine. Desenează cu bucurie contra grijilor, cu spontaneitate contra reflecțiilor. Căci Ilfoveanu convoacă o trupă particulară de năluciri, cu recuzita putin cate putin inbogătită, pe măsura tomurilor clasice puse la macerat. Lectura lor devine otetul pe dantelă al trezirii imaginarului. Se prinde-n palmă Xenofon, Virgiliu, contele de Mirabeau, Yourcenar, Akutagawa, Marques…

(…) Animalele lui Ilfoveanu sunt respirații. Lighioanele aparent domestice locuiesc în siluete umane, emană din personaje, le exhibă identitatea telurică. Pe un traseu ascendant al chakrelor, locul predilect al animalului este pe creştetul stăpânului său.
Zooforii- atlaşi, purtătorii de animale pe creştet sunt mucenicii păgâni ai veacurilor de singurătate pe care le desenează mâna povestitoare a chirografului.

Animalele se pot altoi intre ele. Peştele s-a incrucişat cu pasărea devenind  marca grafică a artistului, folosită drept stampilă unificatoare de pagini duble. O pisi-pasăre se odihneşte pe capul unui personaj acoperit cu şervet trapezoidal, aşternut ca peste o masă de altar. Aceasă tăblie a creştetului se poate întinde pat îndragostiților…

Fragment din Catalogul expozitiei “Maculata Conceptie”, Muzeul Literaturii Române, București, 1999

„Singurătatea personajelor lui Sorin Ilfoveanu, tristețea lor venită parcă din alte vremuri. Lumea fără timp, dar nesfârșită tocmai din cauza asta. Gesturile încremenite într-un ceremonial al morții, când nimic nu mai e tragic, ci numai un moment a ceea ce suntem Si, dincolo de toate astea, deodată, o explozie a gestului tandru-sexual: dorinta de a fi rezolvat ă prin sexualitate pur ă a unor unduiri de linii, care ne amintesc brusc că sintem făcuți din țărină şi pofte “.

Fragment din textul “Patru Cavaleri ai melancoliei”, reprodus in Catalogul expozitiei “Cavalerii melancoliei”, Galeria Orizont, Bucuresti 1987.

„Tăcerea desenelor lui SORIN ILFOVEANU – desi incă legată de anecdota câte unui text [García Márquez sau Vargas Liosa] – e mai aproape, cu un pas, de absolutul muțeniei. Conturul se instaleză, sintetic, pe mari suprafețe pustii, animate doar de o preparație savantă care să sugereze vechimea. Pe pânze cu aspect de zid patinat, desenul inscrie siluete necomunicative, monade singuratice, inchise sub pecetea singuratătii lor.

Miscările sunt incetinite până la suspensie, gesturile ingheată, hieratic ca la o poruncă atemporală, ochii tind să coboare pleoapa. Melancolia devine extatică, rituală aproape, bântuită de amintiri bizantine. Tema subiacentă a fiecărei imagini e tema perisabilului, dar a unui perisabil care, spatializat capata nimbul perpetuității. Personajele – desprinse din eterul halucinant al Levantului – au elementaritatea marionetei. Lipsite de identitate reală, ele par mai curând semne rezumative ale unor “funcții”, executanți neutri ai unor acte fundamentale : mersul, vânatoarea, ofranda. Totul se desfasoară sub un teleghidaj somnambulic, intrerupt, din când in când, de strigătul scurt si decis al unei diagonale , al unei acute incrucisari de axe, sau al unui amănunt dilatat brusc, pe un fond de generalitate gregoriană… “